nu mă voi vedea niciodată pe dinăuntru chiar dacă
există o singură lumină

prea mulți ochi poartă în pântec animale flămânde
sau ceasul acela
din centrul orașelor mici
unde obișnuiam să dăm întâlnire femeilor dorite
când atingerile
ipocrit întâmplătoare încă aveau ceva din aroma cafenelelor
din vibrația împerecherii castanelor cu pământul

nici eu mai aproape de cer trupul
e un coșciug cu picioare de ospătar
viitorul meu vântul își linge buzele de bocitoare sau cine știe
dacă nu cumva de birtaș
peste care într-o bună zi vor înfige buldozere și-n locul acesta
se vor naște oameni fără drumuri și fără periferii
sinceri ca un sentiment

nu lumânări [să îMi aprindeÞi] stupul