Uneori, când merg pe stradă,
Mă cred cel printre nebunii
Orbi ce-au îvățat să vadă,
Soarele în abisul furtunii.

Atunci când se mai oprește timpul,
Obișnuiesc să râd din străfunduri,
De puritatea ce-nconjoară schitul,
Bucurându-mă și mulțumind în gânduri.

Nimic nu-i mai veșnic,
Decât sublimul dulce,
Ce-nvăluie viața ezoteric,
Și-o-nvelește pe cruce.

Suntem un opaiÈ› de zgomot,
În a sferei tăcere infinită,
Suntem o respirație de clopot,
Pe fața cerului neprihănită.