La–nceput, prin ferestre deschise,
fel și chip de nădejdi îmi veneau și vise.
Eram ca o turlă înconjurată de porumbei,
mereu cercetată de îngerii mei.

Somnul venea și ploaia miresmată
când începeau din aripi să bată.

Apoi, nu știu cum s-a-ntunecat,
din fundul cerului pân’ lângă pat;
duhuri fără pace văpăi,
jucau peste tot în odăi,

Hohoteau, s-ascundeau în oglinzi.
Atunci te rugam s-aprinzi
și pentru mine-o stea, o lumină.
Statornică, pământească nădejde, vină !

Dar nu venea. O umbră prin unghere
se furișa cu-n pas tăcut, și lângă
picioarele patului meu aștepta, nătângă,
sufletul veșted să mi-l poată cere.

- Ascunde coasa sub veșmânt. Privește,
dacă-i prieten, pentru ce pândește ?
- Ce-a mai căzut din cer, ce-ai auzit ?
Doi munți aproape-ntregi au înverzit.
Nu simți, miroase-a apă și-a grădini ?
- Un arbore să-mi răsădiți pe mâni,
Drept în mijlocul pieptului să-l puneți cu rădăcinile,
să pot sui către soare-n toate zilele.
Păsări să zboare în jurul frunții mele,
și să-nfloresc, mirată, printre stele.