Un bou ce de la muncă venea cam obosit,
Trecând pe lângă moară, aude-un glas șoptit;
Cum Veta lu’ Spoitu’ îi zise lui Mihai:
_ Dacă tăceai, vecine, filozof rămâneai...

Rămase cu-acest murmur în cap și în urechi,
În timp ce ochi de vaci îl priveau, perechi-perechi.
El, important și sobru, deh! bou cu greutate,
Gândea, privind de sus cum le-ar fi mângâiat pe toate;
Dar nu rosti o vorbă, decis fiind să facă
O nemaipomenită impresie: să tacă!

Lui îi plăcea Joiana, cu ochii lunguieți,
Și coada înfoiată, cu artă, pe scaieți;
Dar și Rozina, vaca cea nouă și roșcată,
C-avea pe vino-ncoace: era vacă-ncălțată!

Făcu o strategie, cu mintea lui de bou:
_ V-arăt eu cine mi’s, căci de-acum sunt... „boul nou”!

Veni Joiana, prima, și îl privi mieroasă,
Clipind din gene grele și lungi, de vacă grasă;
Apoi veni Rozina – glezne mici, crupa sus -
(îl urmărea demult, ea, visând, cu gândul dus...)
Cu ugerul bombat, la paradă, pe trotuare,
Privea timid, în jos, de ziceai că-i vacă mare.

Stăteau gură căscată și așteptau un semn,
În timp ce dânsu’,-n sine, își zise:
_ Voi fi demn!
Privi la vaca unu, apoi la vaca doi,
Apoi călcă în baltă, stropind în jur noroi.

Morala, dragii mei, e foarte tristă: Of,
Nu orice boulică ce tace,-i filozof...