acolo de unde febra curge,
“curgem toți laolaltă din același craniu, spui,
ca niște zebre rătăcite în preerie”
rânjind fad spre maluri,
“dacă nu ne-am întoarce, nu ne-ar întoarce nimeni spre noi mechanic
în timp real,
ca niște paiațe cu ochii scoși.”

De ceva timp ninge din ziduri,
Fulgii din piatră sunt mai reci decât gheața,
Decât carnea
aiurea.

“lasă-mă să mor în inima ta, în plămâni, în vene, în ficat,
să mor în alt trup decât în al meu
când noaptea dă târcoale ca o pisică flămândă de oameni,
cu gheare scoase de pândă,
urlând după șerpi.”

radioul se aude mai tare când
trec cortegii de păsări spre gropi
și-ți sclipesc ochii de setea de afară


Când scoți cuvântul cu mâna din minte
și-l lași ca un pește dezosat pe alee,
e prea ușor să aluneci ca pe o coajă zemoasă aruncată pe drum,
în golul din care scoți tumorile și lași năvodul să cadă
să prindă lucrurile înapoi,
e locul în care de fapt toți peștii din minte se vor aduna în bancuri
ca să vină spre pâine,
vor trece peste noi,
“din ce nu ai avut, poți lua totul încă odată înapoi
de la suflet la trup”,
iar râsul tău se aude cum cade pe scări…



când nimic nu poate fi mai egal decât egalul,
lucrurile din camera asta mică,
(“dă-mi șerpii înapoi
ca să se destrame odată camera asta ce stă între noi ca un
pantof cu toc cui,
să se destrame totul, să dresez timpul,
să mă aduc de fapt înapoi,
între ziduri.”)
îndesată în buzunar,
devin aceeași linie cu orizontul pe care adormi
în loc de culcuș.