ne adunăm aici în fiecare seară
toată familia mea de fluturi în jurul aceleiași mese
nici rotundă nici pătrată dar cu picioare de lut și în jur
scaune în formă de cer crăpat pe unde ne atârnă aripile
spre podea

poveștile noastre nu sunt ușor de citit se forează cu trudă
după ele prin pereți prin varul scorojit de pe tavan ce se prelinge
tăcut ca un cearșaf alb peste trupuri
și ne îmbracă în cocon și ne dezbracă de cocon
pe ritmul din surdină a unei rugăciuni cu răstigniți

locul ăsta unde ne punem sufletele la uscat
e refrenul unei bătăi de aripi pe care bunicul
îl cânta pe jumate` adormit cu pipa sfârtecată de coșmarul
în care tutunul de pe tot pământul se termina și ea avea
să nu mai ardă
să nu mai usuce

talpa timpului nu calcă peste noi niciodată suntem ascunși
sub zâmbetul unei pietre sculptate în formă de illo tempore
și nu ne întrebați cum ajungem să zburăm dar un lucru
știu sigur/ până și fluturii au fluturi în stomac
asta o știu de la costică a schimbat trei perechi de aripi
până a ajuns să se înece în herăstrău
cu o lebădă ½am zis că-i fluture cu gâtul lung½ și râde
înfundat cu o singură aripă ciuntă

macin durere de oameni la colțul de după mine
înfund toate geamurile sparte și curăț fluierând a pustiu
masa de var scorojit scaunele de morți podelele de aripi
mă aștern cuminte într-un bold și vreau să nu mă doară

costică fluturii mei de ce nu știu să zboare?
costică doarme