ce am uitat să-ți spun
este că tristețea mea
nu are niciun gust

acum când
trece iarna
gustul se adună în cămările oamenilor
în casele lor apoi crește prin grădini
și mai departe peste aleile trezite la viață
ca umbra mea pe-acest pământ

se-ntinde tot mai subțire
tot mai lungă

hai să purtăm pe brațe amândoi
orașul de tristețe la groapa de gunoi

tiptil fără să ne afle nimeni
să-l privim cum cade de atât de sus
cu toate casele
cu prăvăliile
cu baruri și cafenele
cu parcuri și bănci cu brațe
ca poarta sărutului

cu străzi cu caldarâm
cu tot
cu ploi

dar mai ales cu ferestrele acelea nenumărate
luminate până târziu în noapte
de după care
mereu

eram doar noi