Eu lucrez la poemul care nu poate fi înțeles.
El este o piatră neagră și lucioasă
din care brusc începe să crească părul aspru
a treizeci și trei de sălbăticiuni;
El este mlaștina verde ce se întinde în piața orașului –
din trestiile ei latră moale, lingușitor o vulpe
singuratică;
El este mireasa de lemn (o, minunată mireasă
de lemn!) – rochia vînătă,
gura de ierburi,
scîncetul acoperind ca un mușchi alb fereastra;
El este văgăuna din cer și norul de sînge ce mîrîie
în văgăuna din cer;
El este stolul de ciori ce se rotește cu voioșie
în jurul frunții,
bruma neagră a frunții mele: limba în gură e rece
ca gheața și aproape casantă,
ca o decorație acordată de Dumnezeu
profeților;
El este vinul care nisip se face în gura ta.

O, vremuri pe cînd casa noastră înflorea pe țărmul
unui limbaj lunecos!
Pe cuvintele ieșind din scorburi vorbitoare,
Pe cînd cuvintele ieșind din scorburi vorbitoare,
asemeni melcilor urcau pe ziduri...
Apoi, blîndele, prăfoasele arhive ale ospiciilor
unde am cercetat semnele inventate de nebuni,
unde am întocmit o mare istorie a lor,

pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate
nici eu vreodată nu am putut-o citi.
De aceea am cuprins-o în poemul care
nu poate fi înțeles.
Văd capul rotund ca un balon de aur
îndepartîndu-se peste înaltele rafturi.

Aud valurile mării lovindu-se de zidurile unui
înalt și galben depozit
și aproape bătrin, aproape gîrbov,
cu aureola împaturită sub braț,
mă așez la rînd, după sute și sute de oameni,
să pot vedea și eu, măcar spre sfîrșitul zilelor mele,
poemul tămăduitor,
poemul care nu poate fi înțeles.