Merge sigur și apăsat, are ochii verzi, sau poate așa îmi pare,
din depărtare, sau din cauza felului meu de a privi,
nu-i deslușesc prin ceața care învăluie orașul
decât inima neagră, putreziciunea ierbii în urma pașilor grei,

sunt curioasă, oare cum i-o fi părul, de culoarea cafelei prăjite
sau poate, de culoarea spicului ars, cum i-o fi atingerea,
o sfâșiere turbată sau poate, o devastatoare tandrețe,
cum i-o fi vocea, înceată și moale, ca lăsarea amurgului,
sau liturgică, ca sunetul zborului de porumbei peste catedrală,

dar uite-l, acum pleacă de tot, intră în fortăreață, scrie mult
despre obsesie, despre arta iluziei, despre cuptoare de
ardere, despre împăcare, despre un drum al pierzaniei,
despre o altă față a binelui, despre mine, femeia utopică.




(DRAMATURGIA LUCIOASELOR FUNII, ed. Vinea, București, 2014)