Scormonind prin gunoaie,
eu ziua de mâine sper să apuc.
Un ochi continuu îmi plânge,
iar celălalt e țeapăn și trist.
Sufletul îmi suspină din greu.
Că sunt și am rămas un biet om.
Un biet om, muritor de rând și de foame.
Un biet om ce n-are putere de zeu
și nici eleganța ori curajul de leu.
Pot spune mai degrabă că-s un mic peștișor.
Un mic peștișor, dintr-un mare și adânc heleșteu.
Din păcate sunt nevrednic ca om.
Nevolnicul de mine, din suferință în suferință,
doar cu asta rămasei și eu.
Speranța ... Speranța ... Speranța.
Speranța ca viața aceasta să fi fost preambul.
Preambulul unui nesfârșit matineu.
Încă mai sper la o evadare din acest teribil infern.
Acest infern ce pare veșnic, nemărginit și etern.
Iar la final mă rog, sper și iar mă rog
să am parte ca mulți alții, de un strop de bunătate,
de la oameni și de la Dumnezeu.