Et voilà! domnișoara avea o pălărie de nisip,
ne miram cu toții cum stătea încremenită.
Domnișoara putea fi chiar un sunet de ambulanță,
o stampă reprezentativă a două sandale,
fiecare punând iubirea ei mai pre-nainte c-un pas.
Cu siguranță era cusută de mine cu tiv,
nu se putea destrăma, risipi, răsfira,
oricât de violent vântul ud.
Avea rochiță din dantele bisericești,
indecente lumini ce zbierau printre macrameuri
cum sărutările cinematografice imperativ decupate.
Erau câteva săruri speciale care vindecau casele de vânt
și urechile școlarilor roșii, un toc de pantof
punea la punct pelicula în cutia ei de tablă,
în povestea ei amândouă.

(Nu mai bate copilul, se vindecă greu lacrimile celor mici.)

în povestea ei norocul se împărțea la tot satul
ca un frizer ce tundea pe toată lumea gratis,
într-o cameră lungă unde numărai pe degete șuvițele grele de pe podea
copilul venea toropit cu degetele de cerneală
și curiozități poetice purtând un poster mare cu Baba Oarba
voi sosi joi cu trenul de 5, suna povestea ei
pe ploaie si vânt și rufărie zburdalnică

(nu mai bate copilul, pașii lui triști, cu obrajii vineții
se vindecă cel mai greu,
amintirile omului mic aproape că nu se vindecă deloc)

de fapt pălăria domnișoarei era fabricată din melci în miniatură
și nu se mai mira nimeni de ce stă neclintită,
era cusută cu tiv de mine, nu se putea risipi, răsfira.

(nu mai bate copilul, striga una.
ținând în mână un pahar gol de compot
ca un pântec gol de femeie).