N-am zece mâini, dar de-aș avea...

Þi-aș întinde un măr,
să-l așezi înapoi pe creangă.
De-ar fi posibil, am trăi nouă vieți
și nouă morți laolaltă.

Aș scrie poemul de căpătâi,
pe care să-l iau cu mine dincolo;
aici să rămână doar ecoul
rătăcind printre frunzele plopului.

Poate-aÈ™ netezi iarba
înaintea veștejirii finale,
din ochii pământului
să răsară spiritul ploilor.

Când stelele s-ar opri
să ne zâmbească stingher,
ți-aș trece o mână
prin părul cu reflexe-arămii.

Posibil, cu una dintre mâini,
să despart apele albe de cele negre;
am înțelege că binele
e totdeauna între.

Þi-aș pune o floare în păr.
Astfel, niciun clișeu sublim
nu se pierde,
și începutul e-n fiecare din noi.

Aș putea reîntoarce liniștea-n maluri,
poveștile să curgă în albia veche;
doar niciun lucru nu-i străin
de memoria timpului.

Cu litere-albastre,
ți-aș tatua pe frunte un vis,
și-atunci tot cerul va ști
că în oameni e sensul.

AÈ™ acorda viorile bucuriei,
licuricii ne-ar lumina o speranță.
Nimic nu se frânge așa ușor,
când iubirea e rouă pe buza-nserării.

Nu-n cele din urmă,
ți-aș întinde o mână,
să ne plimbăm pe-aceleași alei,
dând vamă timpului o nouă zi.

Dar, pentru a avea zece mâini,
trebuie să ai zece perechi de ochi
și dorința de-a împărți
înaltul.