spune-mi ceva despre tine. spune-mi
că auzi și tu.
spune că-mi absorbi pielea în carnea
ta vînătă
și-n îmbrățișarea asta vom auzi
același zgomot.

ești vie. ești atît de vie că îmbraci
sunetul lemnului și-n oase vibrează
tot ce-ai să uiți cîndva.
ești partea vie a morții și-n trupul tău
se ascultă o mie de întrebări
și nici un răspuns.

vezi
ei nu trăiesc în liniște. dar nu-i auzi –
se mișcă asemenea cariilor
și numai în sunetele oprite-n gîturile
lor negre vom auzi
cîte ceva despre ei.

noi suntem doar un zgomot în viscere
și ăsta nu e doar un răspuns. și
nu reușim să-i vedem pe ceilalți. iar
cînd ne privim nu suntem mai mult
decît pielea unui animal împins
către abator.

ei fac dragoste goi
prin pămînt. noi purtăm în fiecare zi
altă durere și
facem dragoste îmbrăcați
cu același zgomot continuu –
același zgomot continuu.

de ce-mi speli cămășile în loc să le-arunci?
de ce mă primenești cu palmele însîngerate
cînd sunetul cărnii mă leagă
de pielea animalului împins
în prăpastie?

de ce seara mă desfaci și dimineața
mă lipești la loc –
o scrisoare în care vei fi
scris tot ce-ai vrea
să nu uiți?

mai tîrziu voi auzi o noapte
în vocea ta. interminabilă
uitarea va ține locul sîngelui. dar pînă atunci
în carnea mea vie peste carnea ta vînătă
se aude același zgomot –
același zgomot.