Se strîng toamnele-n venele galbene-a frunzei-
Un zefir cerne-n aer nimb de triști dumnezei.
Două mîini în profundă și veșnică rugă,
Păsări, oameni și toamnă azi din nou se conjugă.

Ploia veștedă-n chipul iubirii se suie
Cînd cuvintele coapte așteaptă-n gutuie.
Tîmpla verii e-n brumă, adusă simbrie
Ca un clopot în mine sună-Octombrie...

Și eu goală, și frunza, beau din aur tomnatic
Cai albaștri din ochi-ți cad în trupu-mi ostatic
Strîng la sînu-mi tacerea ca felia de soare-
Să port toamna de-acuma- ce grea acceptare!...