parfumul tufelor sălbatice ne înfășoară
ai pielea fierbinte
cu fața ascunsă mă rogi să-ți vorbesc
despre curajul de-a înfrunta
un glas rătăcit cu două tonuri mai jos
în visul acesta în care sunt pe deplin treaz
și simt întunericul
ca pe o pleoapă ce se zbate și riscul
de a iubi până la capăt

Dumnezeu nu a creat moartea
spațiul e un sunet ce ne împinge afară
în perna cu ace a nopții
ochii tăi mi se deschid în piept
plutesc
peste orele din care țâșnesc peștișori de aur

„bătrânețea e o încercare prin care trece un tânăr”
spune Ludwig cel orb

oamenii pe care i-am smintit
așteaptă să mă trezesc
pe buze cu o rugăciune neînțeleasă
ei nu au dorințe doar așteaptă
să se întoarcă
un cuvânt rostit demult

mâinile mi se rup și cresc la loc mai mici
noaptea a aprins un chibrit
peste trupul lucid
într-un vis ce rotește o paletă de sânge
cui iubește mult, mult i se iartă

îmi arunci peste ani o mantie roșie
îmi spui: mergi printre stropii de ploaie
fără să te uzi
idolii nedeplin sfărâmați ies din oasele mele
ca niște roboți insomniaci

nu eu
nu eu înaintez pe străzile reci
ci ele rostogolesc un soare fără putere
spre locul din spatele meu
unde copiii văd
lumina ce nu mă părăsește