Nu înțeleg

Nu înțeleg de ce îmbătrânesc cocorii,
Copacii, câinii, uneori îmbătrânesc și eu,
De ce cad stelele, de ce zac în biblioteci
Clasicii, de ce mă uită iubita, chiar și ura
Îmbătrânește, numai muștele zboară vioaie,
Ce ar fi să ne transmutăm în muște?
Plictisit, cineva dă din mână,
Dar se vede că pielea mâinii este îmbătrânită,
Venele sunt albastre, umflate,
Numai când scriu, sub degetele mele
Râd ghiocei.

Nu e ușor să mori de moarte bună,
ÃŽn ce pustiu te duci?
Cine te va îmbrățișa?
Ce taină te-nconjură?
Te-au călcat în picioare, frate?
ÃŽn ce noapte te-au dus?
Inima s-a risipit în fărâme,
Ca un urcior, ca o pâine uscată,
Nervii s-au rupt precum cablurile vechi, telefonice,
O avalanșă de morți peste tine,
Cine te-a strigat?
Un înger, un ucigaș?
O floare?

Tot ce rămâne nu e minciună,
Peisajul, frumusețea ta,
Te scufunzi în mine,
Ca într-un vis aievea,
Ca fruntea în neliniște,
Ca prizonierul în beznă,
Ca ziua-n amurg,
Ca amintirea în frunzele tremurânde,
țin minte doar pletele tale
cuprinzându-mă,
ca un roi de albine.

BORIS MARIAN