poate că ar trebui să tac acum
să mă transform într-un șliț rușinos
cu fermoarul bine tras
să mint lumea în continuare de zgârcenia naturii
despre impotența urechilor când îl aud pe tata plângând

cum mă îmbolnăvesc de fiecare dată când îi citesc poemele despre mama
iar el îmi prepară ceai cu lămâie

tata îmi povestește câte ceva despre o singurătate
despre alta
apoi despre lume și nu văd diferența
de fiecare dată moartea se excită în piept

uneori ușa se deschide gata să ne înghită
eu nu mai știu a cui gură e
a camerei sau a celor de afară
tata zice că nu mai contează atât timp cât
un kg de întuneric e mai greu decât unul de lumină

îl întreb pe tata dacă a cumpărat pâine
el tace

atunci liniștea mă strigă pe nume
abia îl mai aud pe tata care îmi spune ceva despre fericire
apoi strecor un zâmbet printre degetele tăcerii

tată de ce nu aprinzi niciodată becul
să văd cum arată așteptarea ?
el tace
bea apă
și într-o zi va deveni fântână