Cică era odată-un sat... care avea și el de toate,
și-o primărie, dar și-o crâșmă, plină de oameni cu păcate,
și un primar, dar și un cârciumar, ce le turna din când în când
câte un pic din poloboc și-apoi îi asculta cântând.
Primarul își strângea tributul, căci și pe-atunci erau credite,
impozite și taxe, debit, credit, alte cuvinte inedite...
deci, tot ce e infrastructură, – să spunem ne-am deprins acum.
Poate accentele-s schimbate, dar înțelesul e oricum.
Și biserica din deal aduna la Paști creștinii,
căci și-atunci, ca și acum, nu prea se îmbulzea mulțimea.
Și popa cela mai cânta el, dar necăjit de la o vreme
că slujba-i fără multă lume, și-a zis prietenii să-și cheme.

Și uite, iată-i la o masă, adunați, punând la cale
tocmai ceea despre ce vreau să-ți spun măriei tale;
Tu, adică, dragă cititor, eu doar ție îți vorbesc.
Vino, dară, mai aproape, că încep să povestesc.

Deci, erau odată, cică, trei prieteni într-un sat,
un cârciumar, un preot și, cel de-al treilea, om de stat.
Și s-au gândit ei cum să facă o afacere prosperă,
fără multă mare școală, deși mulți încă mai speră.

Iar ca să-nțelegi esența, redau dialogul lor:

- “Măi fârtați, ia ascultați! Cum să adunăm popor?
Dacă prinde-a veni lumea, doar o simplă analiză
demonstrează că atunci vom ieși și noi din criză.”
- “Mai concret și mai laconic!” – îl întreabă cârciumarul.
- “Nu, că nu-nțeleg nici eu!” – se alătură primarul.
- “Dați-vă, dar, mai aproape” – zice popa arătând
că dorește să le spună ce i-a mai trecut prin gând.
- “Mâine dis-de-dimineață, la fântână când nevasta
ți se duce după apă, las’să scoată-icoana asta.
Lumea, care la prășit se pornește dimineața,
o să creadă că-i minune. Și să vezi cum dulce-i viața!”

Au mai stat, au pus la cale, s-au gândit, au chibzuit…
Pân’la urmă și-au strâns mâna și-n comun au hotărât
decât nică să nu facă, tot mai bine-o aventură,
iar răsplata, cine știe, ori în bani, ori în natură.

Și-ntr-o bună dimineață, iată, deci, că din fântână
o icoană crâșmărița scoate și o ia în mână.
E-he-hei! și lumea care-n trecere a observat,
de la o așa minune s-a crucit și-nspăimântat.
Ce să fie? ce să fie? Preotul mai bine știe,
asta-i o icoană sfântă, nu o coadă de hârtie.
Dar și crâșmărița sare: – “Văleleu, șalele mele
m-au lăsat parcă de-odată și parcă-am uitat de ele.”
Ia minune, măi, măi, măi! Asta să vezi grozăvie,
te atingi cu mâna numai și pe loc te reînvie.
S-a dus vestea și-a ajuns tocmai cine știe unde,
căci așa e gura lumii, cine știe-a o pătrunde.
Și a început să vină toată lumea din mahală...
Cine știe cu ce chin, cine știe cu ce boală?
Năvălit-au și străini cu probleme și dureri,
să se-atingă de icoana, ce-au găsit-o-aicea ieri.
Toată ziua ținea slujbă popa tare bucuros
că icoana aducea multă jertfă și folos.
Și crâșmarului-i creștea punga, devenind mai grasă.
(De la-atâta bănet strâns și-a făcut o nouă casă!)
Cum n-ai da, dar multă lume mai trecea și pe la dânsul,
că văzând de unde vin, te-apuca rîsul și plânsul.
El însă-și vedea de treabă, turnând ce-avea de turnat,
doar că la un preț ușor, cum să zic, mai piperat.
Și primarul, știut lucru, își strângea și el comânt,
punând taxe indirecte când treceai pe-al lui pământ.
Oamenii, însă, veneau tot de-a valma pentru-a cere
din fântâna ceea-agheazmă, ca să aibă la durere.

Eu, fiind odată-n crâșmă și prea poate nu-n zadar,
dar aud cum stă de vorbă cineva cu-acest crâșmar:
- “Oare chiar așa ajută și să fie-adevărat?”
- “Nu știu, dar la trei știu precis c’ le-a ajutat.”


Oleg Kliușin
Chișinău, 23 octombrie 2011