Dacă mâna ta obosită
și-ar odihni căutarea
pe umeri străini
și din ochi ți-ar curge tristețea
pe cărări de peste orizonturi,
ai ști că parfumul tău
încă mă doare?
Dacă vorbele tale șoptite
s-ar sparge în nori de culori bizare
și cerul ți-ar revărsa dorul
peste cămășile scrobite și roșii
și ți s-ar prinde de un colț de amintire
ultima ta răsuflare grăbită
pe care și acum o mai am ascunsă
într-o cană de ness,
acela cu care începeau diminețile
unei vieți care a fost doar o glumă,
ai simți că mă doare
că nu m-ai uitat?
Mâna ta încă mai e pe clanța mea
nici nu știi că ai uitat-o
nici nu știi că îți ești străin
și sub fiecare pas
ascunzi o parte din mine
căci mi-ai luat visele chezaș
al unui timp ce nu ai fi suportat
să crezi că l-ai pierdut.
Sunt ca un ghem desfășurat
între aici și tine, între acum și tine
și continui să te țin de mână
cu tâmpla pe ușa ce nu se mai închide,
căci, dacă s-ar închide,
ne-am frânge amândoi ca frunzele toamna.
Și ninge iar și îți îngheață mâinile
fulgii mă acoperă ca pe o statuie
dintr-un parc pustiu și gri
pe care nici porumbeii nu se mai așează
pentru că privirea îi este goală.
Nici lacrimile nu-mi mai sunt calde
dar plantele din ghiveci sunt tot verzi
deși nu le mai uzi…
sunt prea verzi și mireasma crinilor
mă-nvăluie ca-ntr-o părere.
Mai merită oare să iubești
ca apoi să ai grijă toată viața
de o amintire, de o pată de suflet
care ți s-au lipit de cornee,
de o lume cu sensuri unice diferite
de cadența respirației tale?