Au fost și niște ierni năbădăioase,
Cu crivățe, cu viscole-n picaj –
Războinice dând răzmerița-n oase,
Fracturi prin codrii – ghipsuri și bandaj !...

Au fost acele ierni cu mari migrații,
Cu haordele de crivățe-n galop,
Cu vaierul desfășurat prin spații
Înămețind pământu-n vastul trop...

Ne-am zis, pe-atunci, să nu pierim în pripă,
Că nu-i acela mort și nici trândav
În care visul zăbovește-o clipă,
Din taina lui zbucnind apoi mai brav !

Ne-am zis : butacii, bulbii sub țărână
Și arborii prelinși în rădăcini
Și-acele fructe, frunze ce se-amână,
Dospesc afund mirifele grădini !

Și nu-i decât o clipă, o sistolă
Din pulsul vremii – Iarnă ! ... Noapte ! ... Ieri ! ... –
În care, germinând ca-ntr-o cupolă,
Pădurea vieții-și capătă puteri !

În ierni de-acelea, palizi și-abia tineri,
Dar mai sperând c-om da cândva altoi –
Măcar și pe-un mormânt la Sfânta Vineri ! –
Sorbeam din crâșmă aburi, seve noi ...


În hruba noastră – zisă „Singapore” –
O navă eșuată-n bulevard –
Ne-am petrecut, damnați, atâtea ore
Cu pâlnia lui Bachus pe stindard !

Eram convivii-acelui naufragiu
În așteptarea nu știu cărui ceas,
Când – dincolo de-al anilor ravagiu –
Să mai salvăm splendori – câte-au rămas...

În chip de soare străjuia – cumplită –
Helicea unui vechi ventilator,
Ca spada lui Damocles rotelită
Pe creșteteșe noastre... cobitor

Dar mai ales ne-nghesuiam în „cală” –
La „submarin” – pe trepte și mai jos –
Cântând ca-ntr-o conclavă cardinală
Un „De Profundis” sumbru – clamoros...

Trecută-i vremea ... Mulți s-au stins, iar unii
S-au dus prin lume... Eu rămas-am trist
Să cât, uitat, pe marginea lagunii,
Să dau acelor vremuri acatist ...

Doar n-am s-aștept – ziceam p-atunci – să-mi moară
Spre a-mi cânta divinii mei convivi,
Atâta timp cât moarte-așteaptă-afară
Și-n crâșmă cântă-alcolii ei nocivi !

Acei bărbați frumoși ai Orei-Mele
Prea puri la suflet și la minți prea puri
Îi voi cânta-n edenicele stele
Zbucnite din borhoturi și lături !

O drojdie ! O votcă ! Ori un verde !
O secărică, un coniac, un rom
Din iadul purulent care ne pierde
Coșmarul nostru-l face policrom !

Ziceam de-o țuică albă-prăzulie
Cum urcă-n palmă-n delicatul țoi
Cum ca-ntr-o floare buza și-o deschie
Că pare-un ghiocel ce saltă-n boi...


Iar votca pură – seva cristalină –
Când o săltai în slăvi – de nici n-o vezi –
Și căreia-i ziceam „streptomicină”,
Ne amintea mai purele zăpezi.

De secărica galbină, desigur,
Ziceam că-i soare palid și plebeu
Ca tristul grâu ce tremură sub friguri
Cu lumânări de ceară și de seu ...

Alături amirezmitoarea izmă
Părea un verde tonic din infern –
Catranul de șerpânță ars cu pizmă –
Veninul ce-l prelinse Holofern ...

Ci mi-amintesc de cilibii libații
Cu negru rom și roz-chihlimbariu
Când steagul morții-l arborau pirații
Trecând pe mări amurgul stacojiu ...

De-arama cea lichidă din coniace –
Stinsă-n gâtlej ca plumbul cel topit –
Ne-om aminti până târziu, încoace,
Ce de-un ev mediu morn și iezuit.

Or spăngile acelor sumbre toamne
Cu țoiuri sângerii crescând ca-n crâng
În masa noastră prăbușite – Doamne,
Sorbite-n chip de săbii îndelung ! ...

Trăiam un exotism, de bună seamă !
Balcanica boemă-atunci a fost
A unei generații ce-și destramă
Simțirea, viața, visul fără rost ?!

Cine-a crezut așa – meschin din fire –
S-a stins la fel și n-a crezut nimic,
N-a dăinuit din el nici amintire !
Cei tari răzbiră bezna ! Cresc în spic ! ...

A fost un timp baudelairian, pesemne,
Și-un timp rimbaudian cu varii sori,
Prin care noi – adepți plăcerii demne –
Vocalizam și-ngurgitam culori !


Trăiam pe-atunci într-alte anotimpuri –
De cel de-afară fără-a ne păsa –
În cerul unor intime Olimpuri,
Cu vii dispute de fier-a-bras ...

A fost un timp cu-alcooluri caligrame
Printr-un Tahiti ori Apollinaire ...
Printr-un Gaugain – eliberat de drame,
Eliberat din iadul temnicer ...

Pe-acel Satan livresc din colțul minții
Noi l-am cinstit, i-am dat și lui un țoi,
A stat cu noi, și-a cheltuit ca prinții
Și s-a-mbătat alăturea cu noi ...

Au fost destui esteți ce ne crezură
Lături și zoaie, lenevii, putori ,
O drojdie-a luminii, grea ordură,
Talant furat ascuns printre scursori !...

A fost un timp când ei jurau în barbă
Că, Zi, ești Noapte, Alb ești Negrule !
C-afară-i primăvară – flori și iarbă –
În timp ce noi știam ce iarnă e !

Prea s-au grăbit în vânturi ventrilogii
Să-nchipuie din gât privighetori,
În timp ce noi – grăunțe-ascunse-n bolgii –
Sub crusta vremii germinam splendori ...

Orbi ne-au crezut – olaltă cu sobolii,
Cu Baba-Oarba buni de dat la corbi, -
Modernii prinți ce-și împărțeau orgolii,
În timp ce noi știam că ei sunt orbi !

Muți ne-au crezut, ca sacii strânși la gură
Asemeni lor – cu ce-or fi fost umpluți ?! –
Superbii demagogi de lege pură,
În timp ce noi știam că ei sunt muți !

A fost un timp, când ei scorneau pe dește
Și socoteau că doi-or-doi fac cinci,
În timp ce noi, duhnind dumnezeiește –
Credeam pe-atunci în bahice lozinci !


A fost un timp de sunet, de culoare
Și de profundități și de volum
Și un protest vital că nu se moare
În voia orișicui și orișicum !

C-aveam un drept – cât viața ne-a fost partea,
Fără să vrem alege-o cum vrem noi ! –
Avem un drept ca să ne-alegem moartea
Și iadul vieții mele – alege-l-voi !

Trebui să mori dedat smintelii tale !
Și-ori-și-ce-ar-vrea vrun altul, fă pe dos !
Urât fie-ți frumosul lui cu zale !
Urâtul tău înzauă-l mai frumos !

Ci gerul fastuos ce ți s-așterne –
Herminul fast cu mașteri purități –
Topește-l tu cu focul din taverne,
Profetizând lumina altor dăți !

Trădare nu-i – când crezul tău e altul –
Față de-acel ce-ți zice trădător !
Coca zăpezii trece, dar bazaltul
Zbucnește din străfund strălucitor !

Un imn pentru Spartacus se cuvine !
Și pe morminte când privim la flori
Să ne-amintim de zările senine
Visate-n hrube de gladiatori !

Căci trupul tău, ce ți l-a dat natura,
Þi-l poate frânge lanțul înfierat,
Dar niciodată Dragoste și Ura
Nu s-au zgărdit în lanțuri ! ... Niciodat’ !