E iarnă iar, e frig afară.
Ninge, pământu-l transformă-n alb,
Un om, pe drum, epuizat, slab,
Alene, greu, încet coboară.

E lunecos drumul, dificil,
ÃŽn jur de pericole e plin,
Nu are cin' să-i dea un sprijin.
Acum are-un gând prea pueril...

Se joacă în zăpada rece,
Prea greu să poți să-l iei în seamă,
Sau poate că iți este teamă,
Cu gândul că și asta trece.

Pericolul ce stă la pândă
Așteaptă ca să se ivească,
pe simplul om să îl rănească
Căci soarta lui a fost prea blândă.

Și a căzut și dintr-o dată
Obscurul alb din jurul lui
Îi luminează omului
Calea spre viața cealaltă.

Și curge sânge roșu-ncins
Topind zăpada dimprejur,
Făcând încet, greu un contur.
Ce bine-ar fi de n-ar fi nins...

O dată cu sângele, viața
Se scurge încet lăsând în urmă
Doar amintiri, idei ce scurmă
A omului inimă, gheața.

Și amintiri și toate cele
Se-nvârt acum în jurul lui,
Iar zborul lin al corbului
L-anunță de clipe mai grele.

Acum e dus spre judecată.
Treptat, treptat își amintește
Ce-a fost cândva și ce mai este.
Acum decide a sa soartă.

Va merge-n Rai sau în Infern?
Nu vom ști chiar niciodată,
Dar de pe drum roșita pată
Ne-o aminti de el etern.

Poate mai mor pe acea stradă,
Tot iarna, în acea surdină,
Oameni fără nicio vină
Și fără ca nimeni să-i vadă.