Să nu-mi vorbești despre învierea naturii
sau despre alte evidențe.
În primăvara aceasta, se caută un echilibru,
dar din atâtea puncte, niciunul imobil.
Vei spune că un artist inspirat oprește cuvintele
pe marginea ascuțită a orelor,
apoi, o altă mișcare dinăuntru, până la fragmentare,
și-o dezlipire de lucruri, încât rămâne
doar pielița fină a formelor
acoperind nostalgia după-nceputuri a sensului.
Pentru același echilibru,
pui în balanță lutul și spui iarbă de mare,
treci prin aluviuni și dai nume eroziunii
în trecerea lecuitoare dintr-un mal într-altul.
Până în sângele tău va fremăta iarăși marea
și-n păr vor fi doar unduiri de valuri,
te miști între două secunde,
ca un ceas rămas neîntors.
Ochii simt cel mai bine răceala stelelor,
cum nisipul, apăsarea tălpilor –
aceeași energie risipinduse-n moarte.
În tine dorm tărâmuri uitate, ard sori neștiuți,
melci spiralați sunt cutii de rezonanță fidele.
Dacă pui în balanță lutul cu iarba de mare,
știi că totul e apă și-un pământ
pe care se vor așterne praful și scrumul,
o apă și-un pământ
în care nimic nu crește
fără un Dumnezeu răstignit în cuvânt.