Și zburăm în zare,
trăim în nepăsare,
durerea țipă, mai pune niște sare,
să zbiere și rana să se vindece în teroare.
Azi, ieri, trecutul se clatină, cu frunze înverzite,
se simt de-a dreptul părăsite, de dor neîncălzite.
Dar ia-mă de mână, încuie-ne într-o cușcă,
spune-i pădurarului să ia cât mai repde o pușcă,
să simțim pura adrenalină,
cu iz de moarte în naftalină,
neuronii să fugă printre steluțele verzi,
printre alte fructe dintr-o dată să mă piezi.
Sau poate să fugim în lume,
să cântăm un prin turme,
un cântec singuratic, pentru că ne-am îndepărtat,
și n-am avut curaj, n-am luptat...
Poate că nici nu mai contează,
imaginația printre deșeuri se stabilizează,
mucegaiul degetelor de atașament transpiră,
penicilina se ambalează, prin vene acum respiră...