Fiecare răsărit de soare aduce noi apusuri în viața mea.

Amintirile cu tine, clișee în alb și negru, se pierd intoxicate prin fumul de tigară.

Ajunsă la capătul răbdării minciuna se zbate în mine ca

un animal în cușcă.

Cad greu pe un fotoliu și îmi privesc sufletul cum

se descompune în note de simfonie.

Nu mai vreau nimic

îți las totul ție, dovada singurătății mele, puterea de a iubii și timpul.

Era primavară între noi când îmi zâmbeai, același anotimp spre care, cu picioarele

grele, mă îndrept de fiecare dată cu gândul.

Te regăsesc uitat printre firele de iarbă, mic, murdar cu zâmbetul pierdut.

Te micșorezi din ce in ce mai mult…



Curând apusurile mele nu vor mai supăra pe nimeni

și vor îmbătrâni citind mereu același -Nu ar trebui! –

în tăcere

cu glas stins

în agonie.