Și unde merg?
Știți, poemele - au mucegăit,
vânturile nu mai au aripi,
florile răsar pentru nimeni.

Domnule, mă sufoci,
mă sufoci cu dinții roților -
în praf îmi sapi groapă,
mănânci rotocoalele mele de așezare umană;
domnule, vreau pădurile cu fiare,
lasă-mă plantă crudă în drum
să mă topesc în soare, să-mi vâjâie calul
ca o săgeată pe lângă obrajii înstrăinați.

Și unde merg?

Uite femeia care avea petale roșii în buze,
uite omul ei întunecat
ca o mlaștină unde nu mai stau peștii,
amândoi încovoiați, pânditori -
amândoi negăsind un culcuș
o albie în care să-și limpezească anii tineri.

Vine un sfânt cu preistoria,
vine gemând o minune
și orașul deschide tolba altarului
prapurii ies șchiopătând din lăzi:
- Nu plecați din zodie
ce dacă voi și fiii voștri mor?
se vor ivi alți umblători, vor fi ca iarba
mai mulți decât iarba și părul -
ce dacă muriți?

Eu nu vreau să mor,
nu vreau să mor și unde merg?
de când m-am născut unde merg?

Cine spune despre celălalt: dă-te jos?
urcă în inima altuia și cade!
Nici un mărăcine nu strigă irisului:
- vino în sămânța mea
ai fost destul prietenul luminii.
Izvorul nu spune muntelui :
- nu-mi tulbura vinele!
Totul e cântec al soarelui
o mare a destinului.

Domnule, unde-merg?
vasul tău e plin cu aur.