Te priveam ca pe un capriciu de toamnă
primit în dar de ziua călătorilor fără casă;
peste umăr ți se prelingea un soare de amiază,
pe lângă noi, frunzele erau zburate de vânt,
precum zdrențele de uraganul katrina,
peste câmpia cheală, dincolo de oraș.
Îmbrățișați, păream mai aproape,
dar în minte, în inimi ne ticăiau depărtările,
ca un ceasornic vechi
prea ruginit, prea neîntors la timp...