Cum știam cândva să-mi trăiesc toamna…
Câte căderi de frunze mi se adunau pe lobul urechii
Și de câte ori fugeam prin ploaie să miros luna.
Cum știam să-ți număr fiecare fir de lână din pulover,
Cum mi-am înfipt degetele în pământ să-i simt gustul.
Trăiam pe gâtul tău ca un sâmbure de gutui adormit
Și vântul mă gusta picătură cu picătură, însetat.
Cum îmi adunai rochiile de sub copaci și le coseai
Nu m-am mai rostogolit pe ele de multă vreme,
Nu le-am mai îmbrăcat și nu le-am mai rupt.
A rămas totul într-un borcan de dulceață de gutui.
Și când îmi amintesc de mâinile tale, îmi vine să tremur.
Cum știam să mă las să fiu câteodată, dar numai toamna.
Cum știam să-mi înving teama cu ace de siguranță.
Am ascultat o oră cum te uit și mi-a plăcut, deși
Știam cândva să-mi trăiesc toamna…