Tu, visător, tu cântăreț al vieții și-al luminii,
Străinul printre noi pribeag spre lumi ce-și vor ființă,
Tu mag al zorilor ce ard când se-argintează crinii
Din visurile care-apun, din dor, din suferintă,

Tu-ți faci pecete din flori, din cer, din razele de soare,
Tu strângi comori de întristări și-uitatele regrete,
Și-ți faci simbol dintr-un avânt de vulture înspre zare,
Tu le mai simți – din depărtări – și le mai cânți, poete!

Cu umbra mării te frămânți, te-nmiresmezi cu boarea,
Pe care zările o cer spre haos de lumină,
Ce-adie lin, mângâietor …Te-nalți ca zburatoarea
În imnul vieții veșnic, chiar când, tăcut, suspină …

Apui cu soarele pe zări și înflorești cu glia,
Tu ne cuprinzi, necunoscut, ca stelele sihastre,
Tu gemi în codrii frământați când urlă vijelia,
Tu ești și plâns și bucurii în inimile noastre …

Și miile de-ntruchipări care, din veac, titanii,
Cu-ncovoiatele spinări, le-au săvârșit în lume,
Și bogățiile ce cresc cu cât s-adună anii,
Sunt mute fără cântul tău și, toate, fără nume …

Durerile ce-au izvorât din bucurii nebune
S-ar risipi ca fumu-n vânt – fără cântarea voastră!
Noi în zadar am suferi, căci cine ar mai spune
Ce bucurii, plăcere nasc, din străduința noastră.