Purtăm încă în noi, fără izbândă, visuri,
cu libertăți imaginare ne-ngânăm.
Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii
severii plopi pe lângă drumul ce-l umblăm.

Să evadăm din cuviință și din pravili –
îndeamnă câteodat’ din inimă un glas,
și din caverna sa, cu grai de-argint, un greier
îndeamnă zi cu zi și ceas cu ceas.

Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,
te-aș duce uneori să ne lovim de soare.
Să ne întâmpine o piersică pe creangă
ca un păcat de aur toamna, pe dogoare.

Se-tâmplă, pentru ochii tăi (ochi de pădure),
să-nchipui uneori o vânătoare-vis.
Într-un noian de frunze roșii, de odihnă,
gândesc să-ți pun sub cap un iepure ucis.

Chemări de corn și goarne pe la vaduri,
din ceas de zori și până-n ceasurile lunii,
ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde
asemenea să devenim sălbăticiunii.

Dar totdeauna, iar și iar, ca săbii plopii
se-mpotrivesc. Suntem învinșii fără lupte
în dureroasa urbe, umbre printre umbre –
de vânători uităm, de soare și de fructe.