nea adevăru’ era bun cu noi
ne dădea câte-o bomboană
și noi prindeam curaj să vorbim
despre el ca despre
ceva normal

el săpa de dimineață până la apus
avea mâinile arse pân’ la coate ca
niște mănuși și-o pălărie de paie
cu boruri sparte pe-o ureche

bea multă apă de la cumpăna din vale
ori de la izvor dacă se întâmpla să fie
pe-acolo mai povestea cu oamenii
la crâșmă până se clătinau vorbele în
cănile cu buze cărămizii

multora le era frică de el
fiindcă pe cei mari nu-i ierta
dacă încercau să-l ia peste picior

pe urmă noi am crescut iar el
cred că a îmbătrânit ori poate

nu mai știu nimic de el


(17 feb. 2013)