Trăim într-un dadaism perfect cosmetizat, tu și cu mine.
Asta știai de dinainte să vii.
Dar dacă tot ești aici, întinde-te pe pat, cu capul spre geam, jur că n-o să te ating.
O să stăm așa, tăcuți, până când o să moară toți nihiliștii pe care ne place așa de mult să-i citim,
Până când cineva o să le ardă toate cărțile și n-o să mai avem nimic mai bun de făcut.
O să privim în sus, cum stele de cretă se șterg pe tavan,
ca unică replică a luminii-n caruselul de reguli prins între patru pereți.
Ne-am promis hazardului, tu și cu mine. Nonsensului.
Ești însurat cu orice formă de contestare, așa cum eu m-am măritat de ceva timp cu repulsia urletelor la beție.
Întinde-te aici, uită pentru un moment de infidelități. Să nu mai știm câți suntem, cine cu cine,
Cât de împreună, separați, cei mai buni prieteni sau amanți...
Să nu mai știm dacă ne cunoaștem sau dac-am ajuns deja să ne urâm.
Închide ochii, să privim, pentru un timp, același stele,
Pictate stângaci de mâna unui copil care n-a apucat să-și lepede păcatul strămoșesc
Și aleargă spre mine ca înspre o mamă.
Hai să ne renegăm dragostea de absurd.
Hai să ne convingem că ceea ce vedem nu e o consecință a ceea ce-am gândit
Într-o altă zi, într-o altă viață, când stelele nu stăteau înșirate pe tavan, iar sub noi era și altceva decât dezastru.
Întinde mâna. Vei vedea, sunt la o jumătate de palmă de tot ce ți-ai închipuit.
Hai să ne facem casă de stele aici, hai să ne iubim până se stinge și ultima dintre ele,
să facem copii care să picteze pereții cu toate galaxiile
Și-apoi să divorțăm de prea multă dragoste.
Doar atunci te voi întreba dacă m-ai iubit vreodată cu adevărat
iar tu, vârând steaua polară-n buzunarul de la haină,îmi vei răspunde sec
„Dada”.