Un simplu călător am fost, mamă, prin sângele altor femei,
sânge fierbinte o vară-două, și-apoi – nemiloasă iarnă,
chit că în mine se-adunase toată iubirea dintre tine și tata
și-a tuturor strămoșilor mei.

Soare efemer, n-am știut să-ncălzesc decât pietre,
le-am adus doar la forma ovalului, dar, până la rotund,
se tot întâmpla ceva: fie centrul fugea, fie marginea se clătina,
focul, ușor-ușor, se stingea.

N-am știut, mamă, precum arborii, să lupt cu gerul,
m-am clătinat după fiecare vorbă nedreaptă, m-am ascuțit,
dar nu am dat înțepătura fatală, am preferat frângerea
și-am așteptat o altă înălțare.

Mamă, să nu crezi, acolo unde ești, c-aș fi nefericit,
nimeni nu-mi poate lua libertatea dăruită, prin tine, de Dumnezeu.
Uneori, am în sânge câmpuri de maci; alteori, mă eliberez de putregai,
îmi dau noi rădăcini, mă fixez și rămân.