m-am trezit cu unicul gând de a arunca umbra la groapa comună, dar

iată că și azi o pieptăn frumos

și o aranjez lângă drumul de ieri. acolo o s-o găsești iar,

amestecând zâmbete, hrănind păsările cu cioburi, cu pumni...



pe partea dreaptă mi-au amorțit cuvintele însă, bolnavele,

abia se mișcă, nevăzute, nesimțite și dor.

căsuța lor, galbenă, rotundă, s-a-nvelit cu margini strâmbe de căldură...

n-o mai zăresc.



nu se mai văd armele cu care pornesc la drum, la drumuri,

firul de păr roșu s-a dilatat maxim, din toate ispitele a rămas pielea, arsă,

ochiul, ochiul meu a apus cuminte pe spațiul gol dintre da și poate, limba,

limba îmi desenează elefanți zburători prin aerul tău calm, cald,

mâinile, unghiile le-am scos de mult, au plecat fericite spre alți pești...




într-un sfârșit,

am aterizat pe o insulă pustie, condamnați să ne auzim doar pe noi,

fiecare separat... „scoate-ți inima!” spui, „n-o să mai ai nevoie de ea...”

„nu... ”, mă dezbrac eu, cu un singur gest... „dar norii, norii mi-i lași?”

„fă ce vrei cu ei” , zici albastru și-atunci

eu trag pătura până aproape de bărbie, să nu se vadă, să nu se vadă,

implozia insulei, pitica albă, oricum în curând n-o să mai fiu, n-o să mai fiu...



umbra mea îmi dă ultimatum: ori te vezi, ori rămâi a mea, pe veci, să știi!