de ceva vreme nu-mi pot aduna gândurile deloc
înăuntrul meu cresc munți de piatră
oamenii urcă ori coboară cumva peste inima mea
râurile care curg sunt otrăvite de nefericiri
popoarele îmi mor copii așteaptă la umbra nucilor din livezi
și simt așa o apăsare ca și cum toate mamele și-au părăsit pruncii

azi
simt că lupt cu ceva inuman
nu știu care mi-e dușman ori prieten
nu știu nici măcar dacă mai am putere
să-mi port trupul pretutindeni și să mă înțeleg singură
ori de ce am greșit atât de mult încât înăuntru munții au la înălțime
o pătură de zăpadă
fiecare în parte

uneori zâmbesc sincer
și-mi imaginez cât de frumos ar fi ca fericirea să devină un mod de a trăi cu adevărat
să ai mereu o mână care să-ți bată peste umor o ușoară admirație
și să fii și mai fericit că ai încercat să accepți
viața uneori e un cuțit cu două tăișuri