Mă ia cu amețeală roz-bombon
Când trupurile-n pat ni se-ntâlnesc,
Nu sunt bolnav de internat în vreun salon,
E felul meu de-ți spune te iubesc.

Mă dau tot timpul peste cap ca un copil,
Mi-o ia vârsta-napoi și-ntineresc,
Din gură-n loc de vorbe îmi iese un tril,
N-am cum altfel să-ți spun că te iubesc.

În fiecare iarnă-mi cazi din nou cu tronc
Iar primăvara patimile îmi înmuguresc,
Pe vară poftele de tine mi se coc
Pentru ca toamna să culeg un te iubesc.

La viața asta mult prea minunată
Încerc cât pot să nu mă mai gândesc,
În fond nici n-am cum să mai știu vreodată
Nici cum, nici cât dar știu că te iubesc!