suntem singuri și goi
ca o pădure fără anotimp

numai tablourile tale cu roze
din vremea în care iubeam amândoi
același pirat orb a lui Stevenson
numai ele în frumusețea lor adâncă
mai amintesc de vremea în care bucuria
ne bătea mai tare decât inima

iubirea e un zbor urcat la stele
dar rătăcit de la reguli
un zeu bizar care îți cere
să-ți amputezi sentimentele
în schimbul veșniciei
ca un cântec de ocnă care amintește
de ocna artistului
ce nu-și înconvoaie spinarea și
nu se supune loviturii de bici

tu știi că fiecare floare e o amintire
a oamenilor despre rai
dar ai început să te îndoiești de logica lor
ca un pictor rău
ce ține lumina ascunsă în pivnițe
și nu-și mai învață mâinile să iubească

nu poți picta doar frumosul ți-am spus
trebuie să inventezi amănunte
să construiești o imagine vie
dincolo de cea moartă
să pescuiești mereu umbra îngerului
ascuns printre oameni

dacă am putea înțelege o floare
am putea trăi în taină
într-o formă de vis