a trecut destul de când nu ți-am mai scris
între timp m-am mutat într-o casă mică
cu pereți albi și ferestre deschise mereu
în care seara se așază ca o femeie lăuză

îți vorbesc despre și despre
tu zugrăvești cu degetul văzduhul
ești prea frumoasă pentru o icoană îmi spui
uite sprâncenele! de unde atâta mirare în arcuirea lor
părul neacoperit buzele neînvățate să tacă
genunchii dezveliți ca sâmburii ieșiți dintr-un fruct

nu mă ridica mai sus decât pot să întorc privirea
poate ar fi timpul să împietresc ca nevasta lui Lot
doar tălpile să-mi rămână vii să-ți simt creștetul
enlai enlai
de pe buzele mele zboară cuvinte
și-mi doresc ca măcar unul să fie
canarul albastru