În dimineața asta am tăcut,
cu gândul lipit de marginea podișului din ochi.
Am văzut cum picurai dintr-o trestie lumina,
de parcă timpul își uitase păcatul în istorie,
iar din aripa stângă mi-ai scuturat un cer.
L-am numit univers, avea constelații și pentru tine,
dar hrană ți-e zborul, iar nu fântâna din care respir.
Se mai aude prin ecouri glasul, petrecut pe sub
o mână de pământ sau umblat de duhul vreunei sfere,
dar trupul tău mi-e doar învelișul petrecut pe sub
zale de cuvinte.
Sunt dumnezeul unui vers, în care tu nu mai crezi.