Cetățean al cerului și al poporului meu,
vă privesc organizarea, aspirațiile și statul
cum produc urmări diferite:
știu demult că nu vor fi niciodată posibile
acele teoretice pretexte
pentru care vă alegeți comportamentul social.
la români afli cel mai bine
că eroii trebuie să aibă morminte
între cei care uită.



în rest, văd cum trăiți în iadul gestului formal
și al convenției mărunte.



născuți pe pământ pentru-a putea să împlinim lumina,
ne așteptăm unii pe alții de parcă timpul
ar fi de la noi.



atâta vreme cât îmi doresc să trăiesc pentru om,
va trebui să cred în oameni împotriva oricărei evidențe.



într-un final, când nu voi mai putea să-ndur,
voi scrie sfinților români un text ultimativ și le voi cere obraznic
să coboare odată de pe zidurile care
eliberează
deținutul din om,
să coboare în inimile noastre văruite!
să nu mai stea acolo, pe bolți, meditativi,
cu ochii îngropați sub lașitatea noastră!



suntem cu toții cuceriți, vânduți, datori pentru-o vecie mică,
libertatea mai e doar în suflet și-acela e obiect de preț
pentru un amanet continuu și mizer.



mă-ngroapă realitatea și din acest mormânt
doar visul îmi rămâne-afară:
văd un popor întreg ținându-se de mâini,
trecând pe-un drum de sat spre Dumnezeu.