uriașul stătea în sufrageria mea
pe fotoliul din spatele meu
senzația că sunt privit
cobora până în vârful degetelor
oprite nehotărât deasupra tastaturii
să fie” v” sau “m” sau “i” sau “u”
uriașul mă privea fără tăcere
nu spunea nimic nu fredona nu mormăia
din el se desprindeau sloiuri care
pluteau spre mine în lumina filtrată prin jaluzele
afara ziua se zbătea prinsă în capcana unor crengi
nu le vedeam dar simțeam cum
păsările erau încremenite într-o scriere pe cer

am respirat eliberându-mă
uriașul plecase
doar urmele unor tălpi

atunci să fie “u”