Când trec apele somnului, dau semn râurilor care le poartă,
ziua-i colorată într-o cuvertură de fluturi,
amiaza a prins coaje sticloasă de lumină,
a devenit fluidă ca mierea.

Sfătuindu-mă cu piatra pe care o cioplesc
în ea voi locui mai mult decât în mine
vecin cu bronzul fără picioare.

Când timpul va căuta prin unghere, voi ieși
dezbrăcat de întunericul uimit de lumină,
pe scara ei voi urca.

Iubirea cui mă va atinge
și cât de fluidă va fi să curgă
în alveolele mele fierbinte?