Era o ploaie neterminată – ținuse-o repriză, apoi s-au supărat norii și-au plecat.

Nu dăduseși năvală, ca o emoție, în sufletul meu. Te-ai oprit pe scară, ai încercat să măsori, din priviri, lumea în care veneai din altădată.

Uite cum fericirea te plouă și înlătură obstacole de flori pieritoare! Urci, și-n spatele tău treptele se pierd în fum.

Ghici unde-i scena pe care-ai să-ți joci rolul de Colombină! Ghici de ce înalț, fără exaltare, baloanele roșii, doar așa, ca un om căruia-i place mișcarea a tot ce există!

Acum, s-au întors norii, și-n depărtarea lor se ghicește seninul în care ni se contopesc ochii.

O singură privire, de-acum, îndreptată spre lume. Un singur cerc, încălzit de aceleași raze. Și-n mijlocul său, fericirea din care privești totul. Ca pe o ploaie fără sfârșit.