când fericirea pune mâna pe om
sclavii îi culeg plantațiile de bumbac
și le atârnă în geam
ea pocnește din bici și eu râd
ea mă scoală pe muchia nopții din patul uscat ca plita,
și-mi spune: “umblă!

adună flori albe și le îndeasă sub piele
stai nemișcată și sângerează în liniște ca o plagă deschisă
bea și mănâncă cât vrei pe ascuns
dar plângi cu lacrimile altuia, nu ale tale”

nimic nu pot ține-n pumn fără să tremur
nimeni nu mă poate aduce înapoi din ochiul și gheara ei
în care atârn de un deget, de o coastă
de-o șuviță de păr

și tac, când îmi spui să vorbesc
privesc cum lumea scurmă în jur
și mă fac că gem
dau din buzele lor ca o femeie smerită cu obrajii plezniți de infern
zâmbesc în cămașa albă, de bumbac,
ca un copil cuminte pe genunchi de mamă nebună