Ți-aș vorbi atât de mult,
înșirând toate cuvintele pe care le cunosc
și încă multe altele, în limbi necunoscute,
sau compuse din jumătăți, sferturi și chiar și
onomatopee tăcute.

ți-aș spune tot, despre toate,
despre fiecare lucru în parte,
mi-aș lua toate gândurile și le-aș cerne
și le-aș îndesa în toate secundele
așa cum se îndeasă fulgii în perne.

ți-aș vorbi atât de mult,
că la un moment dat ar fi de prisos să
vorbesc despre mine la persoana întâi,
n-aș mai încăpea în ea și
mai lejeră mi-ar fi
haina întregii lumi, a universului,
a nevăzutelor și a stelelor
da !
ți-aș vorbi atât încât
aș ajunge cu povestea la începutul lumii
când a fost mai întâi întuneric
și apoi apa, cu care, vezi bine,
ar trebui să îmi răcoresc faringele,
de la atâta vorbă simt că mă sufoc,
și desigur, apoi am fost noi, noi doi.
dar asta nici n-are rost să îți mai zic,
o știi și tu prea bine : știi că tot noi eram,
și mai tarziu, dramatici și puri,
în toate iubirile lumii,
mereu și mereu.

dar tu
tu știi deja toate astea,
și n-are rost să ți le spun :
se irosesc cuvintele, de vreme ce
noi am fost dintotdeauna împreună.
ți-aș vorbi, dar în loc de asta tac,
aș pleca privirea însă
ce e în jur se șterge tot mai des și, iată,
aleg să te privesc, zâmbind
spre lucrurile pe care ți le-aș spune dacă
tu nu le-ai ști deja.