adulmecarea unei penumbre te poate desface îndelung în deșert
unde apa călătorește în trenuri de noapte
iar numele oamenilor tulbură traiectoria lunii
îți mai rămâne un surâs care a așteptat cuminte să cutreieri gările lumii
și un mic deget enervant care te apostrofează ; ți-am spus eu''
apoi nu îți rămâne nimic altceva de făcut
a doua zi ridici obloanele
și gândești că lumea de dincolo e hrana sfâșierii
așa că te întorci în noapte fără să înțelegi că marile lumini nu se nasc singure
de undeva se aude o poveste despre o mare care se desface în două
sau despre un om care merge pe ape
vocile lor au ochi de catifea și lunecă prin vene ca pe o autostradă liberă
la final te ridici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
apoi construiești poduri între luni, marți și miercuri
gândindu-te la ceată, la vânt și la toate adâncurile
proiectezi o insulă fără acoperiș
cu uși absente, cu plete aurii, cu accesorii
inclusiv o ancoră de-a dreapta duminicii
și numeri anotimpurile după strigătul soarelui...
un singur drum mai rămâne de îmblânzit
cel care duce în tine...