Unde mi-e corespondența, întrebai,
Când de fapt corespondența electronică
Era un trend la ora actuală,
Discursul interior al oricui putea să devină
Miros fin de poezie.
De când nu se mai scriu scrisori,
De când se publică pe internet,
Și încă o dată se postează pe facebook
- Scrisoarea universală-
Ce n-are nevoie de recomandare
Are ca și corespondent intim
Discursul fiecăruia luat drept poem.
Ce e arta?
O trăire mecanicizată ce a uitat să tragă
Două linii drepte cu condeiul.
Scrisoarea universală
Se oglindește în sforțarea fiecăruia
De a scrie despre trăirea interioară
De parcă ar avea dreptul
Să fie luată drept poezie,
De parcă ar avea dreptul
Să semnifice un catharsis
Pentru altcineva în afară de
Individul însuși,
Pentru altcineva în afară de
Intelighentul hipsterizat.
Filosofia interioară aduce gânduri,
Imagini noi, bruscante vizual, desacralizate,
Pentru că omul nu-și mai poate produce
Nici măcar propria eliberare
- Nu-și poate continua nemărginirea spiritului-
Pentru că cei ce ar trebui să creeze catharsisuri
Nu mai știu cum
Sau nu se purifică pe ei înșiși dinainte.
Poezia înseamnă sudoare și sânge de martir,
Nu de suferință umană masochistă,
Nu un catharsis searbăd, gol,
Lipsit de substanța primordială a anticilor,
De tot ce focul poate aduce cu el
Să ardă nimicul și să clădească
Repere sau destine noi.
Acesta este un manifest
Mai teribilist ca niciodată,
Mai reformator decât o dreaptă,
Spre mirarea post-moderniștilor
Liber profesioniști:
„ V-ați ars cu focul necunoașterii,
Semănând în mințile și inimile
Celor mai tineri
Preaplinul ce vă prisosește,
Scânteile unui foc
Ce nu vrea să se aprindă
Pentru a arde și a renaște
Din mizeria vieții cotidiene
Pe care noii poeți o gustă din plin,
Scuipând-o afară,
Direct în imaginația voastră
Creatoare de zei și de frumos.”