Copacii goi la ceruri se închină
Cu ramuri triste, spălate-n stropii reci,
Cercând să-nalțe podoabe deja seci
În ultimă sforțare spre lumină.

În amorțire, frunze se înclină
Privind cu jale întinsele poteci,
Ce le așteaptă, ca-n somnul cel de veci,
Să intre-mbălsămate cu rugină.

Grăbește seara asfințit de soare,
Când vântul strânge frunzele-n ponoare,
Presându-le în straturi, veștejite.

Copacii plânși, cu ramuri dezgolite,
Rămași de-acum în lungă hibernare,
Trec ciclu nou spre viață viitoare.