Nu sunt în stare să cresc mai departe
oasele mele s-au oprit
să privească la încheieturile lumii,
măduva albă ca laptele
se îngălbenește a toamnă,

când rod din iubire mă liniștește.

Timpul se grăbește în trupul meu,
să lase însemne scrise-n inimă
cu multe înțelesuri,
pune în sânge lumină
de nu-i mai ajunge întinderea
și se ridică la cer.

Nimic nu mai găsește în moarte
și fuge în stele,
să trăiască etern.