Când eram întregi...

În dimineața aceea ochii îmi cerneau viitoare poteci,
pleoapele îmi ardeau așteptând ultimul suspin,
ultima ta copilărie trăită în somnul ce mi-l picurai pe
aripa dreaptă.

În dimineața aceea inimile ni se transformaseră în mii de uși.
Alergam în aorta celuilalt, ne împiedicam de pragurile necunoscute,
dar ajungeam întotdeauna în dreptul unei ferestre identice.
Am râs amândoi atât de tare în încăperea de împrumut,
încât ni s-au trântit ușile în zăvoare;
am rămăs singuri, unul în inima celuilalt....

Nu reușeam să ne mai găsim...deși ne priveam în ochi,
atunci mi-am uitat aripa dreaptă sub visul tău.
Cu inima în palme ca un lămpaș îi rugam pe trecători
să-mi descrie femeia de la geamul minuscul;
de atunci ologi ca mine stau la coadă în fața patului nostru,
poate lor li se va lipi sufletul la loc, dar pleacă și mai ciuntiți.

De teamă, am prins cu mâna aripa stângă și am retezat-o.
Lumina îmi cară amintirea printre
încheieturi punctând spațiile cu goluri de cuvinte.
Acum, trupul îmi miroase a cădere frământată de ploaie, pământ și uitare...
Îmi las toate urmele să încolțească-n pașii tăi,
poate așa îmi voi visa aripa dreaptă așternută sub capul tău;
am rămas singuri, unul în inima celuilalt....