nu mai știu să-ți strig numele
căci mă tac greierii clipei in ruga lor
pentru viori despletite
nici pot respira căci mă acoperă fuioarele dorului
cu prea multele umbre pictate de tine
pe fundalul oglinzilor ce mă reânvie
mereu și mereu ființă in lume

norul de praf plânge cazut in genunchi
in fața mea implorându-mi alb
de unde să-i dărui imaculat când smogurile
vechilor gânduri imi întunecă încă risipa
și nu e loc să nu fi fost atins
de găurile negre

dar tu știi asta, iubire

și mai știi că spicul răsare
acolo unde plâng fulgerele din ploi
acolo unde mama alăptează ziua ce vine
și dorul e doar pasărea ce îmi zboară
rătăcirile către tine

puls despletit toamna